Floarea iubirii

A fost o data ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o data o fata de imparat frumoasa si gingasa ca o floare. Poate tocmai de aceasta parintii sai o numisera Florentina. Si mai era ceva, in ziua in care o nascuse, moasa ii spusese imparatesei, au inflorit toate florile din gradina. De mica printesa Florentina arata ca isi merita numele, jucandu-se tot timpul prin gradina castelului, vorbind si glumind cu florile si copacii.

Pe masura ce crestea, in loc sa se ocupe cu cele impartesti, ea incepu sa stea tot mai mult in gradina, lucrand cot la cot cu gradinarii; nici macar de invatat nu prea voia decat daca profesorii se duceau dupa ea in gradina. Vazand acestea, imparatul si imparateasa, zambindu-si cu subanteles (vezi ce copil bun si iubitor de frumos avem!), dara porunca sa i se construiasca fiicei lor in mijlocul gradinii un foisor in care sa-si petreaca viata pana cand va veni vremea sa se marite. Vezi, draga Doamne, era singurul lor copil si nu-l puteau supara pentru nimic in lume. Astfel ca printesa fara cel mai mic efort de convingere a parintilor sai se muta in gradina cu totul si incepu sa-si reverse dragostea nemasurata asupra florilor din jurul ei. Interesul ei pentru flori deveni cunoscut in toata imparatia si chiar si in afara hotarelor ei, astfel ca, pentru a intra in gratiile parintilor si mai ales a tinerei fete, care mai de care, de la printi la oameni de rand incepura sa-i trimita la curte cele mai frumoase si nemaivazute pana atunci flori. In cativa ani printesa ajunse sa aiba toate florile pamantului. In fiecare dimineata, printesa de cum se trezea alerga in gradina pentru a-si saluta vechile si noile prietene, povestindu-le ce visase. Incetul cu incetul inceta sa mai vorbeasca cu parintii sai, cu slujitorii, iar pe dadaca ei o trimisese inapoi la palat de indata ce putu sa se descurce singura.

Animalelor nu le permise sa se apropie de gradina de teama sa nu o strice, iar pasarile erau gonite de slujitori in permanenta din acelasi motiv. Numai insectele erau admise, dar aceasta numai pentru ca erau necesare polenizarii. Pe masura ce trecea timpul frumusetea printesei disparea; avea aceleasi trasaturi, dar caldura din ochi disparuse treptat. De altfel, cu timpul inceta sa mai viseze noaptea, ba chiar nici ziua nu se mai gandea decat la cum ar putea sa dobandeasca o noua floare, imperechindu-le intre ele pe cele pe care le avea.

Apoi incepu sa nu-i mai placa nimic, tristetea o invalui treptat, iar florile incepura sa-si piarda frumusetea. Parca totul era de carton - frumos colorat, dar fara miros si fara sentimente. Intr-o dimineata, cand se trezi ca de obicei si se duse in balcon sa isi verifice florile, ramase pentru o clipa incremenita, necrezandu-si ochilor, apoi o lua la fuga palida la fata si tipand cat o tinea gura: - Ridica-te, ridica-te, ai sa le omori! In mijlocul florilor dormea cineva. Fosnind bland, florile se trasera in laturi si lasara sa se vada un batran calugar, care deschise ochii si netezindu-si lin straiul si parul se ridica catre fata si ii spuse: - Buna dimineata, fata frumoasa! Sa multumim Bunului Dumnezeu pentru noaptea care a trecut si pentru ziua care va sa vina! Cum creste floarea iubiriiFlorentina ramase pe loc la marginea rasadurilor; nu mai auzise o voce de om de atata timp; slujitorii care goneau pasarile nu-i adresau nici un cuvant caci nu se cuvenea, iar cu timpul pentru ca pasarile invatasera sa ocoleasca locul se retrasesera la castel cu alte treburi. Nici nu-si daduse seama cat timp trecuse. Si apoi mai erau ochii preotului - albastri si clari, calzi si putin aspri totodata. Privind in ei o napadira o multime de ganduri: cum a reusit sa ajunga acest om aici, unde nici macar un animal nu poate ajunge, apoi i se facu dor de parintii ei, de dadaca, de pasari si animale. Apoi o cuprinse rusinea - toate erau ale lui Dumnezeu si ea il uitase cu totul, rugaciunile invatate cand era mica fusesera date uitarii cu desavarsire. Frumusetea florilor - acum statea si se gandea daca chiar meritase - parca ii luase mintile. Ca si cand nu ar fi observat zbuciumul sufletului fetei, batranul continua unduitor si bland:

- Frumoasa gradina! Frumoase flori! Pacat ca nu se poate bucura nimeni de ea! Dar si mai pacat ca este incompleta! Sunt sigur ca ii lipseste o floare, as putea spune ca este chiar regina lor! Florentina ramase muta in continuare. Brusc revenise la stare de dinainte - grija deosebita pentru florile ei; va sa zica eforturile ii erau apreciate, florile ei erau cele mai frumoase. Apoi ingheta. Cum sa-i lipseasca o floare; va sa zica gradinarii o mintisera?! Si tocmai regina - va sa zica cea mai frumoasa? O sa porunceasca sa li se taie capul! Cum indraznisera? De asta data furia puse stapanire pe ea si ochii incepura sa-i scapere schimonosindu-i trasaturile. O lacrima ii tasni din ochi si nu spuse decat: - Unde?! Calugarul continua sa o priveasca si zambi catre ea. O unda de iubire fu transmisa spre fata si persista pana cand furia acesteia disparu. - Nici unul dintre gradinarii sau slujitorii tai nu ti-ar fi put-o aduce! Trebuie sa o gasesti singura si sa o sadesti in gradina ta! Nimeni nu poate face asta in locul tau! Ce ciudat, calugarul ii citise gandurile si ii raspunsese la intrebare.

Pacea o cuprinse si realiza ca aceasta era lipsa pe care o resimtea, care o facuse sa devina atat de trista.
- Calugarule, daca stii unde o pot gasi, spune-mi imediat! Voi poruncii slujitorilor tatalui mei sa mearga intr-un suflet sa o aduca!
- Fetita draga, se vede treaba ca nu m-ai ascultat cu atentie si mai ales ca nu ai inteles! Tu trebuie sa mergi in cautarea ei! Daca vrei as putea sa te insotesc o vreme. Apoi scoase dintr-o traisa care aparu de niciunde o rochie alba, simpla, de lana, o curelusa din piele de miel si o pereche de opinci. - Acestea-ti vor fi suficiente pentru drum, cat pentru restul sa ne lasam in Voia Domnului! Daca te-ai hotarat ar fi bine sa o pornim, caci este cale lunga de batut si nu este vreme de stat. Era mai mult decat putea asculta! Singura?! Si cu straiele astea? Dadu sa tipe la calugar, dar cand ochii ei ii intalnira pe ai lui, albastrul acela parca se largi in toata zarea si ii dadu o putere nebanuita.
- Fie! Sa mergem! Imbracata cu hainele de la calugar, aproape alergand pe langa acesta caci nu putea tine pasul cu pasii de urias pe care el ii facea (abia cand pornira la drum remarca ce inalt era si mai ales ce sprinten pentru varsta lui), redeveni copil. Parca o perdea i se ridicase de pe ochi, totul parea nou si nu mai prididea cu intrebarile, iar calugarul zambind continuu cauta sa o lamureasca si sa o invete cat mai mult: despre anotimpuri, despre cate in luna si in stele, despre ceea ce este in ceruri si ceea ce este pe pamant, despre oameni, despre animale, despre plante si cate si mai cate. O vreme chiar uitase de ce pornise la drum, iar cand indraznise sa-l intrebe daca mai este mult pana la ea, el zise doar atat:
- Fii fara grija, a imbobocit deja, ne apopiem, are radacina cam subtirica, asa ca mai dureaza! Printesa uita in scurt timp de rangul pe care il avea si cu draga inima incepu sa-l ajute pe calugar in ceea ce facea - ea avusese o inima buna si inainte dar parca abia acuma si-o descoperea ... Facea mancare, ajuta oamenii in nevoie - si chiar animalele - pe care ii intalneau in cale, luand mereu aminte la gesturile si vorbele calugarului, ba chiar cu vremea prinse a-i purta de grija si batranului, care in acele momente zambea parca mai larg.

Printesa florilor Printesa Florentina incepu sa se transforme, frumusetea pe care o avuse la inceput revenind pe chipul si in toate trasaturile sale. Cu timpul asprimea si goliciunea din ochi disparu cu desavarsire, fiind inlocuite cu iubirea si blandetea. Intr-una din zilele peregrinarii lor se oprira intr-o padure foarte frumoasa. Un fior ii trecu prin suflet printesei si prinse a lacrima. Batranul calugar o privi cu multumire ascunsa si plecand usor ochii o intreba: - Fata draga, ce ti s-a intamplat? - Of, draga Mosule, locurile astea mi-s tare cunoscute, parca ar fi padurea de la mine de acasa ... Mi s-a facut dor de mama si de tata, de doica si de prietenii din copilarie, de palat si de toate cele din imparatia tatalui meu ... Mi-e atat de dor ca a inceput sa ma doara inima! - Eee, draga mea, iata ca a inflorit cu desavarsire! zise calugarul parca fara noima. De-acum esti gata, te poti duce acasa! Si sa stii ca ai avut dreptate - asta este padurea de la marginea castelului. Va sa zica batranul o dusese incet, incet, pe nesimtite inapoi pe plaiurile natale. Lacrimile de tristete se transformara in lacrimi de bucurie.
- Acasa? La tatuca si la mamuca mea? Parinte drag nu-ti rade de mine! Daca-i pe asa eu am sa te rog sa ma ierti, dar plec indata catre ei! Abia in cele din urma tanara printesa realiza cele spuse de batran.
- Unde a inflorit? Va sa zica regina florilor a fost tot timpul in padurea tatalui meu? Daca nu dureaza prea mult poate mi-o arati si mie, si-apoi oi veni eu din nou sa culeg ...
- Nu o vezi? Nu o simti? intreba calugarul mustacind un zambet. Eu am numit-o intotdeauna FLOAREA IUBIRII. Ea infloreste intotdeauna in sufletul fiecaruia si chiar daca se ofileste, sa stii, fetita draga, ca radacina nu piere oricat de firava si subtirica ar ramane. Ar trebui sa fie acolo de cand ne nastem si pana murim, plina de flori si puternica, dar vezi tu ca noi prin felul nostru de a fi de cele mai multe ori o lasam fara lumina si apa, o ingropam sub spini si ciulini si ea se ofileste. O floare ca aceasta nu ramane niciodata neobservata; este atat de pura si are un miros atat de imbietor incat atrage pe toti din jur. Intotdeauna Iubirea va atrage iubire. Cand am venit la tine floarea ta aproape murise; desi erai inconjurata de flori foarte frumoase dar moarte caci nu mai exista Iubire. Te poti intoarce acum in gradina ta, caci o ai pe cea mai importanta si radacina ei este puternica, iar mirosul ei te imbie de la mare distanta. Nu am nici o grija ca ar putea sa pateasca ceva de pe urma unor patimi. De acum te las!

Ma duc pe unde mai este nevoie de mine! Vezi tu, draga mea, eu gradinaresc printre oameni asa cum faceai tu cu florile in gradina ta. Sa nu uiti niciodata ca Iubirea invinge orice, dar mai ales iubirea de Dumnezeu caci aceasta este cea mai importanta. Caci daca il iubesti pe El, ii vei iubi toate creatiile sale si nu vei putea sa faci nimic care sa incalce Legile Sale. Fetei i se tulbura privirea de atatea lacrimi in care se amestecau iubirea cu recunostinta si cu dorul. Chiar in acele momente batranul calugar se intoarse si pleca pierzandu-se parca in soare pe cararea luminata de razele sale. Cand se dezmetici, printesa se vazu singura si isi dadu seama ca nu apucase sa ii multumeasca batranului, apoi se gandi ca daca va multumi Bunului Dumnezeu pentru toate prin care trecuse si pe care le primise ii va multumi mult mai bine si calugarului

- Dumnezeu sa-l rasplateasca pentru fapta cea buna. Astfel ca ingenunche in luminis, chiar acolo unde se afla, si inalta o rugaciune de multumire si recunostinta. Apoi, de parca picioarele sale prinsera aripi, o lua la fuga spre castel unde isi gasi cu bine parintii si carora le povesti de-a fir a par toate prin care trecuse si pe care le invatase. Dupa aceasta le ceru iertare pentru toate supararile pe care le pricinuise prin felul ei de-a se purta. De atunci frumoasa gradina primi din nou in mijlocul ei toate animalele de toate felurile care ar fi voit sa vina. Ba chiar mai mult, pe langa foisor printesa ruga sa se construiasca mai multe camere in care de-a lungul anilor adaposti o multime de oameni aflati in suferinta atat sufleteasca cat si trupeasca, pe care ii tamadui cum stiu ea mai bine, cu sfaturile primite de la Bunul Dumnezeu si cu ceea ce invatase de la batranul calugar cat fusesera impreuna. Ca sa-si aminteasca mereu de timpurile petrecute cu calugarul, Florentina pastra toata viata rochia si curelusa (caci opincile se rosesera pe drumurile batute) si lasa cu limba de moarte sa fie inmormantata cu ele cand o veni sorocul, caci ramasesera parca neatinse - rochia alba si moale, cu o stralucire blanda. Iar floarea Iubirii a ramas tot frumoasa, cu radacini viguroase in inima sa, tot inflorita pana la moartea printesei. Ba chiar mai mult, pana la ultima sa suflare Florentina a reusit sa sadeasca semintele acestei minunate flori in multe inimi pierdute.