Neghinita

A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Si mainile ii umblau la ciorap, iar in gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiasul ei. Si unchiasul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi tiuit tacerea in fundul urechilor daca n-ar fi stranunat si n-ar fi tusit cateodata. Ba uneori, ca sa-si mai tie de urat, tot ea vorbea si tot ea raspundea. Si radea ea de ea, ca si cum ar fi ras ea de altcineva, insirand ochiurile pe carlige.
— Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batrantile noastre!
— Cat, de? cat? — Ihi, ihi, mult de tot!
— Adica ce, nu te-ai multumi si c-o fata mare?
— Ba, ce sa zic, bine ar fi s-o fata...
— Da, dar la fata vrea zestre.
— S-ar gasi, ca eu si unchiasul avem ce ne trebuie si nu ne trebuie mult, trei coti de panza alba si cate un cosciug; iar boii mosului, iar plugul mosului, iar casa mosului si a babei, toate ar fi ale fetei.
— Bine, matusa, bine, da' de unde si fata? Tu nu stii ca copacii uscati nu mai dau de la radacina? Si batrana incepu sa rada si sa ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!"
— Ei, toate se intorc, si apele se intorc de la Dumnezeu, numai tineretile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-as multumi eu si pe un prichindel de baiat.
— Ba te-ai multumi si pe-o codana. Tu sa-nsiri, si ea sa desire, tu sa cerni, si ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, si ea sa rastoarne caldarea pe foc.
— Daca e pe-asa, m-as multumi si pe-un copil cat ghemul, numai s-aud in casa "mama", ca mult e pustiu cand usa se inchide peste doi batrani.
— Da' daca ar fi mai mic?
— Fie si mai mic. Si batrana incepu sa rada.
— Ce neroada!
— Ba neroada, nu gluma!
— Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Si tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa usa, se-auzi un glas ascutit si intepat:
— Dar daca ar fi cat o neghinita? Batrana se uita, se uita si incepu sa se inchine.
— Bine, bine, zise acelasi glas, vad eu ca nu-ti trebuie copii... Baba isi lua inima in dinti si zise:
— Ba-mi trebuie... da' unde esti... cine esti?
— Cine sunt? Neghinita, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund in urechile oamenilor si-i ascult cum gandesc. Adineauri eram in urechea ta a dreapta, apoi am trecut in a stanga, s-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ti trec prin minte...
— Ei, as! Ce mi-a trecut? Nimic!
— Nu e adevarat, raspunse Neghinita razand, omul spune mai putin decat gandeste. Daca nu-ti sopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine stie ce-ai mai fi spus... Baba se facu ca para focului.
— Zau asa... nu te rusina, mama, nu zau... Asa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face... Batrana pierdu sfiala si rabdarea si se rasti cat putu:
— Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda.
— Iacata-ma si pe mine!... Biata femeie facu niste ochi mari cat toate zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita, tasti pe nas, tasti iar pe mana!
— Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita.
— Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama.
— Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta.
— Cum mananci tu, Neghinita al maicai?
— Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese imparatesti fara sa stie nimeni. Si ce-am mai ras cand ceilalti tremurau inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul.
— Bine o fi de ei, Neghinita mama...
— As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei.
— Da' bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla intr-o zi.
— Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele ca o sageata de argint.
— Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie.
— Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria mosului si ii zise:
— Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te opresti, ca dai peste unchiasul babei.
— Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut, ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige:
— Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se ducea zbarnaind.
— Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu vantului. Ajunse la unchias. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiasul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinita se intrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiasului:
— Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? si-l incaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? si-l injuga omul. Muntii nu-s mai mari ca oile? si-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? si-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? si-l culca toporul la pamant. Tu nu esti mai mare ca mine? si te-au ostenit murgii in arie. Ia sa vezi cum ii dau eu la arie, fara bici, fara nimic. Unchiasul, minunat, il duse la arie. Cum ajunse, Neghinita sari pe-un cal si incepu sa strige: "Hi, hai, hi, hai!" Ciupeste pe unul, ciupeste pe altul, caii incepura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe salele lor. Si cum se crucea mosul, iata si un negustor care trecea la scaunul imparatiei.
— Mosule, ii zise negustorul, cine mana caii asa de grozav, ca eu aud "hi-hai, hi-hai" si nu vad pe nimeni!"
— Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da' cu mintea cat zece ca mine si ca d-ta. Neghinita opri caii si sari in palma unchiasului. Cum il vazu negustorul, se gandi sa duca imparatului asa minune.
— Mosule, zise negustorul, iti dau o punga de bani pe el. Neghinita, sfar, in urechea mosului si ii sopti ce sa vorbeasca. Si mosul zise, crezand ca de la el zice:
— Tu, care vinzi si cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani?
— Iti dau... doua. Si iar mosul, dupa Neghinita:
— Doua pungi... pentru un suflet?
— Iti dau... zece. Mosul ingalbeni si zise, iar dupa soapta lui Neghinita:
— Sufletele se daruiesc Domnului si se vand Necuratului.
— Iti dau... douazeci! Si mosul, calcand in gura lacomiei, tacu, cu toate soaptele bietului Neghinita. Neghinita vazu lacomia, da' tot el sopti mosului:: "Fie!" Si mosul zise:
— Fie! Batu palma in palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati si lua pe Neghinita, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinita striga mosului:
— Mosule, mosule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da! Imparatul era la mare si la greu sfat cu toti carturarii, ca bantuia seceta si molima. Si daca negustorul ii spuse ca are un copil ca o neghinita, imparatul ramase inmarmurit, invatatii imparatiei cascara ochii mari si se trasera de barbile lungi.
— Nu se poate, maria-ta, asa ceva nu scrie la carte.
— Ba se poate, zise Neghinita, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot si nu stau in carti; si mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Si dupa ce se minunara cat se minunara, incepu sfatul. Neghinita se sui pe mana imparatului, pe umar, apoi in crestetul capului, si de-acolo zise razand:
— Invata, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Imparatul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse:
— Asa e, Neghinita, asa e. Iar carturarii isi detera ghies pe sub masa si plecara ochii in jos. Imparatul porunci sa-i toarne lui Neghinita o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur si impodobita cu pietre scumpe. Neghinita ramase la sfat si se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se tie de nazdravanii. Si, incet-incet, pasi-pasi, pana intra in urechea invatatului care cauta in stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, si intelese ca acest vestit carturar, in loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca imparatul are nasul cam mare. Se duse binisor si intra in urechea carturarului care zicea ca stie martuntaiele omului si leacurile bolilor. Asta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul imparatului. Asa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce linguseala sa carpeasca imparatului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii imparat, altul ca imparatul e om ca toti oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele si intrebarile imparatului. Neghinita, cum afla gandul tuturora, zbughi in urechea imparatului si ii sopti tot, din fir pana in ata. Imparatul, crezand ca singur, el de la el, a citit in mintea lor, se manie foc si le zise:
— Ei, tu, care cati in stele, ti-ai facut ochii ochean si-mi vezi nasul cat un bustean. Astfel ti-e gandul la sfatul domnesc? Carturarul se cutremura si dadu in genunchi, cerand iertare.
— Tu, se rasti imparatul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omori mai putini oameni? Doctorul se cutremura si dadu si el in genunchi.
— Tu, zise imparatul necajit alorlalti, te gandesti la secaturi si nu vezi ca esti cu un picior in groapa; tu iti pregatesti limba ca sa ma minti; tu crezi ca intr-o sticla cu vin este mai mult duh decat in capul meu; tu nu stii ca un invatat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboate ca un neghiob; tu te pricepi ca imparatul e om ca toti oamenii, da' nu te gandesti ca invatatii sunt ca neoamenii; iar tu abia te tii sa nu casti o gura cat sa inghiti imparatia toata; numai tie ti-e mintea la sfatul domnesc. Cu totii cazura in genunchi.
— Acum ce sa le fac, zise imparatul manios, sa le tai capul? Carturarii murira si inviara, iar Neghinita, care se suise in crestetul imparatului:
— Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara invatati cine sa minta lumea?
— Sa nu fie decat adevarul pe lume!
— Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ti-ai facut socoteala vietii? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ti-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminatia-sa imparateasa, ba si fara ea, decat te-ai necajit cu trebile si cu nevoile imparatiei. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul? Imparatul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba si ii ierta pe toti. Vazand insa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, ii zise:
— Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
— Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun si eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu stiu nimic si tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica. Imparatul rase cu pofta si-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor si pleca cu Neghinita in crestetul capului, nedomirit de cum ghicise gandurile tuturora. Imparateasa si cuconii ei, vazand pe Neghinita, se minunara, dar, cand aflara ca imparatul, la vreme de batranete, ghiceste gandurile oamenilor, se crucira si tot nu le venea sa creada.
— Imparate, zise imparateasa, zau asa, ghiceste-mi si mie un gand.
— Sa vedem, raspunse imparatul. Imparateasa se gandi si incepu sa rada... Neghinita o zbughise in urechea imparatesei si-i aflase gandul: "Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data imparatul tanar!" Si intr-o clipa intra in urechea dreapta a imparatului, si sopa-sopa-sopa. Imparatul
— pace! Imparateasa radea si zicea:
— Vezi ca nu ghicesti? vezi? Pasamite, imparatul era cam tare de urechea dreapta. Neghinita intelese, si tasti in urechea stanga, si iar sopa-sopa. Imparatul se lumina la fata, dadu din cap, rase cu hohote si zise:
— Ei... imparateasa, imparateasa... da' tot muiere! De, bine te gandisi tu, da' nu se poate... Imparateasa se rusina, pleca ochii in jos si se gandi: "Dar daca o ghici si la ce m-oi fi gandit inainte, intru in pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile imparatiei cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul noptii." In sfarsit, ce-i veni lui Neghinita, vru sa rada si de imparat; si isi zise intr-o buna dimineata: "Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelasi lucru... omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede intai crede mai pe urma. Am sa-i fac una si buna imparatului, sa-l las fara sfetnicii cei credinciosi si sa-l incurc cu nebunii." Imparatul, de umbla in fruntea ostilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-si mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ti-au imbatranit sfetnicii si imparatia merge rau?" Pasamite, Neghinita ii intrase intr-o ureche. Azi asa, maine asa, pana nu mai avu incotro. Sparse sfatul cel vechi si chema altul nou. Tot unu si unu! Cum venira, cum aruncara pe bietul imparat din scaunul neamului lui...
— Acu sa-l vedem! zise impielitatul de Neghinita. Imparatul iesi plangand din cetate. Neghinita, sus pe umarul lui.
— De ce plangi, maria-ta? tine-ti firea, nu fi muiere.
— Ei, ei, Neghinita, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul imparatesc?
— Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn si fa-ti, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranete, te doboara. Carja te sprijina.
— Ei, ei, Neghinita, unde mi-e scaunul imparatesc pe care au stat atatia mosi-stramosi ai mei?
— Ci taci, maria-ta! Intinde-te colea, pe fanul inflorit si moale, si sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusetea?
— I, i, Neghinita, unde mi-e coroana cu stemele si cu luminile?
— Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe si spune-mi drept, care e mai usoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?
— Asa o fi, Neghinita, mai zise imparatul, oftand tocmai din baierile inimii, asa o fi, se potriveste s-asa, fiindca stii tu sa le potrivesti, dar cand ma gandesc in ce slava eram ieri... imi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele!
— Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viata, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba intinde la bice pe altul, ba citeste jalbele, ba asculta pasurile, ba cate si mai cate, si mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandeste-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale s-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata imparatia. Curata socoteala: erai imparat, nu om; acum esti om, nu imparat. Si esti mai mare, ca unde-ti spune gandul, acolo te duc picioarele. S-apoi, cine stie? Socotesti maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor imparat... si sa vezi maria-ta... Se mai imbuna imparatul la cuvantul lui Neghinita si se duse, in crucis si in curmezis, in toata imparatia, c-o foaie de lipan pe cap si sprijinit pe-o carja de corn. Si de ce vedea se minuna si intreba pe Neghinita:
— Neghinita, de ce-l bat pe ala, de racneste ca din gura de sarpe?
— Fiindca imparatul e surd si n-aude, raspunse Neghinita.
— Neghinita, de ce-or fi atatia oameni goi si desculti?
— Fiindca imparatul e orb si nu vede.
— Neghinita, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada in gingii o cojita uscata?
— Fiindca imparatul mananca prea mult.
— Neghinita, de ce-o munci unii si noaptea, de dau pe branci?
— Ca sa doarma imparatul si ziua, de i-o veni pofta.
— Neghinita, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un imparat si surd, si orb, si lacom, si somnoros?
— Ei, poi, inainte de-a fi imparat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare si la bautura. Bietul pribeag statu pe ganduri, in mijlocul unui oras mare, mare si zise:
— I, i, Neghinita, mult cuvant ai! Acum s-ajung imparat, si as sti eu sa fac cum e bine. Si, ca din senin, abia sfarsise vorba de pe urma, s-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Stafeta mare. Niste voinici, cu suliti lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe imparatul al nou, cu sfetnici cu tot, si ca cheama iarasi pe adevaratul imparat. Cum auzi batranul, zise voinicilor:
— Stati, ca eu sunt! Si-l cunoscura toti, si ii detera in genunchi. Iar Neghinita, de colo, de pe umar:
— Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ti s-a facut foame si-ti vine sa dormi? La toate vine randul, dupa cum se intoarce roata, ca de-aia e roata, sa se intoarca, iar nu sa stea locului. Si-i veni randul si lui Neghinita, gandul lumii. Intr-o zi vru sa glumeasca cu imparatul, sa mai faca vreo dracie. Ii intra in urechea dreapta, crezand ca e in a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. "Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinita. In loc sa soptesc, voi striga." Si incepu sa strige din toate puterile in urechea cu care imparatul auzea de minune.
— Un imparat daca n-a sti el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni! Imparatul, auzind acest glas tare in fundul urechii, ii zvacni inima si-si trase o palma cat putu peste ureche, zicand:
— Iiiii, sa stii ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai in ureche! Si cand isi scutura urechea in podul palmei... Neghinita cazu lesinat...
— Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul imparatiei? Bine! Am eu ac de cojocul tau! Imparatul, infuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase si-l cobori de-l ineca in putul din curtea domneasca. Asa sfarsi bietul Neghinita